DESPRE NECESITATEA ABSOLUTĂ DE A SCRIE
E posibil să stau asezat la masa de scris un an întreg fără ca nimic să se întâmple, pe când altă dată simplul gest al unei chelnerițe înmânându-mi un sandwhich poate să mă impresioneze foarte, foarte puternic si dintr-o dată totul se iluminează, inima mi se deschide. E foarte misterios cum de ni se deschide sufletul. Uneori e de ajuns doar o privire fugară, un gest, ori doar cineva trecând pe stradă, dintr-o data totul se schimbă si simt nevoia de a exprima ceva, nu stiu bine ce. |
Mi-au trebuit aproximativ 25 de ani ca sa pot admite, mie însumi, că atunci când scriu, precum si atunci când împart scrierile mele cu alții, mă simt ca si cum cineva foarte drag si misterios îmi întinde mâna (c'est seulement quand j'écris qu'il y a quelqu'un qui me donne la main, spune Helene Cixous într-un interviu cu Alain Weinstein). Cineva misterios zic, pentru ca oricât m-as strădui, pur si simplu nu ii pot vedea fața. Stiu însă că mâna ce mi se îtinde apartine unei femei in jur de 40 de ani, pentru că îi văd si îi simt degetele lungi, parfumate, de Muză pe care nu o "plouă pe aripi", ci căreia îi "plouă zborul, cu pene". E ca si cum scrisul îmi dă posibilitatea si dreptul exclusiv de a ma conecta la secretul ei special, la acea entitate de nimeni văzută, care există dincolo de profanul vieții de zi cu zi. Atunci când scriu sunt efectiv scufundat într-un fel de sferă ce mă delimitează protector de lumea înconjurătoare, iar dacă vreun zgomot îmi aminteste de ea, zâmbesc vag si înțelegător, ca si cum mi-as flutura batista spre un vapor ce se pierde la orizont.
Dar ce anume mă împinge si mă salvează de la nebunia asta care este scrisul (si care s-a adăugat la cealalta nebunie, teatrul, imaginea)? Este un simț al datoriei de la care nu mă pot sustrage, exprimat cel mai bine de cel de-al treilea "tată" spiritual al meu (primul fiind, indiscutabil, Leonard Cohen, iar cel de-al doilea Milan Kundera).
|
Cred ca datoria noastra de povestitori e sa aducem oamenii la stația de plecare. Odata ajunsi aici, fiecare din ei e liber sa îsi aleagă singut trenul cu care va pleca, in functie de gustul si stadiul său de dezvoltare emotională. Dar noi trebuie sa ii aducem la statie. Dorința mea e ca [filmele mele] să il ia de mână pe fiecare spectator si să il indrume spre un punct de plecare, in acelasi timp respectându-i individualitatea si personalitatea. As vrea sa sugerez publicului meu sa pastreze o atitudine receptiva: nu e nevoie decât să ascultati, iar eu o sa va spun povestea mea cu cea mai mare sinceritate. Nu incercati sa intelegeti si sa interpretati. Pur si simplu ascultati ceea ce va spun. Acestea sunt pasiunile, sperantele, fricile, lasitatile, angoasele unui om care traieste emotii la fel ca si voi. FEDERICO FELINI |